Informații despre obiectivul turistic
Mănăstirea Bujoreni
Acces / Localizare: 20 km de municipiul Bârlad. Geografic teritoriul mănăstirii, este inclus în zonă dealurilor Banca-Grivița la o altitudine de 200-250 de metri cu o vegetație de silvo-stepă. Clima este temperat-continentală, media anuală a temperaturii este de 10 grade. Mănăstirea este așezată la obîrșia pârîului Bujoreni, biserică este amplasată pe un platou înclinat spre vest, la poalele platoului.
Harta:
Istoric / Particularități:
Pentru a putea parcurge firul legendelor și istoriilor povestite din tradiția locului, purtate din gură în gură de-a lungul vremii despre acest așezămînt monahal – Mănăstirea Bujoreni sau “Schitul Măgarului”, trebuie să cunoaștem epoca de glorie a celor doi mari domni Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare. Oameni de seamă ai istoriei medievale, care au marcat epoca atât cultural cât şi religios, dar şi politic în istoria Principatelor Româneşti. Iată deci, numărul mare de ctitorii ale acestor voievozi muşatini, au dovedit încă o dată rădăcina credinţei creştine pe vechi vetre de sihăstrie moldovenească în aceste locuri.
Odată cu intrarea la domnie a acelor doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie și Ștefan, documentele consemnează și atestă existența celor mai vechi vetre de sihăstrie monahală. Astfel pe 18 iunie 1444, Ștefan Voievod, fratele lui Ilie Voievod, emite un document lui popa Toader din Bârlad dându-i câteva proprietăţi unde intră şi străvechiul sat Lahova, unde era mănăstirea fratelui său – popa Drăghie, numită şi mănăstirea „De pe Lahova”, sau mănăstirea Ghermăneştilor sau sub numele de mănăstirea Recea din satul Banca.
Lahova fiind un ţinut pe o vale între cele două sate Ghermăneşti şi Banca. Acest sat de pe Valea Bârladului se întindea până la Făgetul Leahului, pădure ce se întinde astăzi de la Ghermăneşti până la Popeni, loc de vatră şi sihăstrie monahală, de care se leagă şi legenda întemeierii mănăstirii Bujoreni. Atestările, cronicile şi studiile de rigoare în domeniul arheologic, nu pot demonstra cu documente concrete că actuala vatră monahală Bujoreni a fost construită pe vechea temelie a mănăstirii Recea, sau la 1-2 km apropiere. Distanța istorică între ele, ca datare fiind de 150 de ani. Dar iarăși lucru nedemonstrat, de la atestarea primului document despre mănăstirea Bujoreni din 1602, care vatră monahală poate că exista cu cel puţin 50 de ani înainte.
Odată cu venirea în scaunul Moldovei a domnitorului Ștefan cel Mare, si odată cu incursiunea războaielor împotriva lui Mahomed 1475 Vaslui, 1476 Valea Albă, este evident că pregătirea învingerii temutului cuceritor al Constantinopolului a avut în obiectivul de apărare și pustiirea multor sate din Valea Bârladului, știut fiind faptul că năvălitorii umblau dupa hrană si provizii. Așa se explică și dispariția mănăstirii Recea atestată documentar la 1444, despre care nu se știe cât a rezistat, si nici nu putem ști documentar data încetării existenței ei. Cert rămâne lucru, dovedit arheologic si documentar, că odată cu începutul secolului al XV-lea si jumătatea lui, au dispărut în actuala zonă Banca – Zorleni – Popeni, sate cum ar fi: Barasti, Leurinți, Colibani, Negoiești, Mastatici, Colenești, Călinești, Satul lui Ilcaș, Grijilivi și altele odată cu încetarea expedițiilor din 1538 a lui Soliman Magnificul.
Nemaiamintind de dezastrul lui Ioan Vodă cel Viteaz din 1574 si multe alte năvăliri de jaf și cotropire din partea năvălitorilor.Tocmai de aceea se crede că și mănăstirea lui popa Drăghie a avut aceiași soartă, fiind construită din lemn sau piatră, materiale autohtone zonei respective. Tema ruinelor acestei mănăstiri rămâne de domeniul arheologiei. Important este legătura dintre aceste doua vetre monahale, Recea si Bujoreni, care leagă nodul de legendă cu sâmburele de adevăr prin găsirea în chip minunat a icoanei Maicii Domnului în scorbura din tulpina unui stejar secular.
Un document din 1519, 25 iunie prin care Ștefan cel tânăr Voievod, urmaș al lui Ștefan cel Mare, dă un hrisov domnesc unor rude cu împuternicirea de păstrare a acestei moșii – Bujoreni și încă alte patru sate pe Valea Bârladului, unor urmași ai boierului Mihu, fugar din Polonia. Cu aproximativ 100 de ani mai târziu, un oarecare Constantin Bujoreanu vindea lui Pătrașcu Logofăt o parte din moșia Bujoreniului, în vara anului 1600. Un alt document emis la sfirșitul secolului al XVI-lea, 1594, atestă pe o Magdalena fata lui Ionașcu, care vinde a cincea parte din moșia Bujorenilor lui Efrim vistiernicul. Un alt document de atestare 1596 il consemnă pe Cîrstea Vornicul cumparând o parte din moșia Bujorenilor, de la o oarecare Varvara fiica unei oarecare Anghelina, fiica boierului medelnicer Mihu.
Văzut lucru este că această moșie a Bujorenilor devreme ce era atât de căutată sau era o zonă bogată, sau poate pentru faptul ca era ferită de ochii năvălitorilor, ori pentru faptul că deja exista această vatră monahală, era mult râvnită de oamenii înstăriți ai vremii de atunci. Tocmai de aceea și legenda spune că odată cu năvălirea păgânilor peste pământurile Moldovei, călugării din schitul Recea au îngropat odoarele, au dus icoana Maicii Domnului ascunzând-o de furia jafului păgânesc, pentru a nu fi profanată sau distrusă și astfel i s-a pierdut urma.
Schitul rămas a fost trecut prin foc și sabie, rămânând niște ruine fumegânde, iar viețuitorii – din porunca lui Vodă, s-or fi retras la vreuna din marile mănăstiri ale Moldovei cu ziduri si oaste de apărare.
Odată cu trecerea timpului, totul a ramas sub negura vremii, iar Preasfânta Fecioară, din icoana ferecată în argint, avea să vegheze în pădurea Bujorenilor mai bine de 100 de ani, la liniștea locului și la frumusețile create de Însuși Fiul și Mântuitorul ei.
Așa cum luminițele văzute de Daniil Sihastru, pustinicul si părintele Moldovei, l-au decis pe Voievodul Ștefan să aleagă altarul mănăstirii Putna prin tragerea cu arcul, și multe alte semne minunate, tot așa și la mănăstirea Bujoreni atestată documentar la 27 martie 1602, istoria spune că în partea locului un oarecare Ion Brețcanu, mocan din ținutul Brețcului, mare crescător de oi, venea pe aceste văi cu tomnatul oilor, oprindu-se într-un loc cu numele de Siliștea Oilor.
Lucru care poate fi dovedit, pentru că un document la 1779 menționa această Siliște a Oilor ca numindu-se și „Siliștea Brețcanii”. Deci evident locul unde mocanii poposeau cu oile pe acele dealuri domoale și liniștite care atestate astăzi geografic în zonă, sunt la 1 km de locul unde se află astăzi mănăstirea Bujoreni. Iar pe vremea aceea în preajma anului 1600, nu se știe exact dacă înainte sau după 1600 se afla stejarul acela secular purtător al duhovniceștii icoane a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu ce avea să fie descoperită în chip minunat.
Istoria ne povesteste așa: După ce mocanii au venit de peste munți, pentru pășunatul și tomnatul oilor, mergând la târg să vândă produsele, întreaga lor zestre ciobănească era cărată în permanenţă de măgari, pe samarele cărora se transportau toate poverile şi bineînţeles fruptul stânii din loc în loc. Plecaţi la târg să-şi vândă agoniseala dobândită din truda oieritului, după o zi de târg, întorcându-se în bătătura stânii, au uitat să lege măgarii. Unul din măgarii purtători de produse vândute la târg, purta şi punga cu bani în unul din desagii mocăneşti, cu o valoare de 3000 de galbeni.
Desluşindu-se după oboseala de seară, mocanii au dat să împartă veniturile, dar măgarul era plecat în desişul pădurii, fără semn de întoarcere. Plecați cu un pădurar pe urmele lui, mare le-a fost mirarea când în inima pădurii, lângă un falnic stejar secular, măgarul stătea în genunchi în fața a trei luminiţe aşezate în formă de cruce.
Dându-şi seama că este vorba de o minune cerească, mocanul a hotărât ca pe acel loc, lângă acel copac şi din acel copac, să se ridice un schit pe care l-a şi săvârşit mai apoi, trunchiul stejarului devenind Sfânta Masă din altarul mânăstirii. Acest lucru este consemnat pe timpul unui mare boier numit Bujorenu care era si stăpânul acelor moșii unde oierii transilvăneni își pășteau oile.
Autenticitatea legendei a fost prezentată și de episcopul Ioan Antonovici, viețuitor și vlădică al vremurilor de atunci. Pentru a fi mai certificată Preasfinția Sa spune că acel lucru minunat care s-a întâmplat în adâncimea pădurii la stejarul secular, cu măgarul descoperitor de taină, s-ar fi repetat în vreo 3 ani la rând, dar nimeni nu a dat importanță faptei și momentului.
Lucru care se întîmpla, spune epicopul Antonovici, în fiecare an cam în aceiași perioadă și în același anotimp. Eroul legendei, Ioan Bretcanu a hotarât ca acei bani din desagi să fie folosiți pentru construirea Sfântului Lăcaș. Fiind nevoit să se întoarcă acasă la Brețcu, a încredințat împlinirea acestei ctitorii pădurarului Iftimie care după ce a săvârșit ridicarea schitului, s-a călugărit luindu-și numele de Pahomie. Deci în concluzie, primii fondatori ai acestui Sfânt așezămînt sunt mocanul Ioan Brețcanu, transilvănean, și pădurarul Iftimie – viitorul călugăr Pahomie, așezământul primind numele de „Schitul Măgarului”. Bisericuta așezământului monahal fiind construită din lemn.
Actuala mânăstire rectitorită integral din osîrdia lui Ioanichie Konachi ce iubea acest loc foarte mult, a fost făcută la anul 1840, când acesta a ridicat o biserică nouă, din cărămidă și piatră, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” la 15 august.
Pereții bisericii au o grosime care variază de la 75 cm pînă la 90 de cm. Soclul bisericii este construit din piatră, iar pereții sunt din cărămidă cu mortar. Lungimea totală a bisericii este de 21,3 metri iar lățimea la abside este de 7,7 metri interior.
Înălțimea zidului este de 6 metri. Vechea arhitectură de decorațiune a mănăstirii era formată numai din cornișă, un fel de brîu în jgheaburi care înconjura toată biserica.
Absidele laterale sunt prevăzute cu ferestre lucrate în lemn de stejar, cu o înălțime de 2,65 m și o lățime de 1,25 metri. Pardoseală bisericii în vechime, s-a păstrat din scîndură de brad, iar în partea dreaptă a naosului se găsește mormintul lui schimonahul Ioanichie Konachi (ctitorul) fără inscripție, într-o nișă în zidul bisericii.
Catapeteasma este din tei sculptat, cu modele în lemn și ajurate cu dantelărie. Sub icoane sunt panouri ce le înconjoară, sculptate din lemn avînd pe cele 4 colțuri rozete contiuate prin ramuri și frunze, și astfel fac legătură între ele. Icoanele sunt flancate cu colonete în spirală, iar pe aceștia sunt sculptate struguri și foi de vită. Ușile împărătești sunt bogate în sculpturi ce reprezintă flori și rinoceri. Împrejurul sfinților evangheliști, se află foi sculptate și bronzate, avînd din loc în loc cîte o rozetă în 6 petale. Stilpul ușilor împărătești, este sculptat cu frunze și flori. Stilpul se termină cu mitră arhierească sculptată în felii.
Arcul este împodobit cu sculpturi ce păr frînte din loc în loc. Deasupra ușilor diaconești se află un panou încadrat în sculpturi ce înfățișează struguri și foi de vită. Cele 12 praznice împărătești, așezate în cîte 3 zone, deoparte și de altă, sunt încadrate cu sculpturi și mici colonete.
Mai bogate în sculpturi sunt coloanele în formă de torsada, ce despart în cîte 3 panouri icoanele Sfinților Apostoli. Coloanele prezintă sculpturi din mici rozete cu ramuri și frunze, în partea superioară se termină cu capiteliuri. Zonă prorocilor prezintă sculpturi ce înconjura fiecare icoană în parte. Pictură la catapeteasmă este reprezenta în cîteva icoane.
Multe obiecte și icoane au fost mutate de regimul comunist în direcții necunoscute, după anul 1960.
Vorbind de anul 1622 și anul 1700 cînd Ioan Sturză va cedă partea să lui Ioan Pallady, că mai tîrziu în preajmă anului 1700 toate terenurile să fie incluse în proprietatea lui Ioan Pallady, iar în secolulul al XVIII-lea să intre toate în stăpânirea absolută a lui Gavriil Konachi.
La 30 ianuarie 1860, Ioanichie Konachi trece la cele veșnice. De viață mănăstirii și existența ei se va ocupă moștenitoarea unică, Ruxandra Roznovanu, pînă în anul 1886. Aici se sfîrșește liniștea și tihna mănăstirii.
Intrate pe domeniile casei regale Zorleni, scăzînd numărul de viețuitori și ostenitori, Casă Regală Zorleni, se va ocupă de organizarea acestui Sf. Locaș, de oficierea slujbelor bisericești, trimițînd o data în lună și la sărbători mari, un preot paroh din satul Zorleni. În anul 1886, Carol I era stăpînul pădurilor din preajmă Bujoreniului, cu o suprafața de 750 de fălci. După 1 decembrie 1918, în noile condiții social politice, are loc și reforma agrară din anul 1921 prin care țăranii primeau loturi de pămînt.
Un document din anul 1912, 28 mai, consemna o vizită a regelui Carol I în domeniile sale din Zorleni și Bujoreni, în care acesta asistă la Biserică Domnească la un te deum în cinstea să, în preazenta preoților Antonovici și Pallady.
Regele Carol stând în strană lîngă episcopul Antonovici. Acesta îi aduce la cunoștiință despre un material legat de mănăstirea Măgaru, oferindu-l la recepția din palatul administrativ.
Regimul instalat la 23 august 1944 a avut repercusiunile cele mai groaznice, în anii 1958-1960, cînd acel decret necruțător a adus o prigoană înverșunată asupra credinței strămoșești și asupra slujitorilor ei.
Propagandă ateista sovietică și materialismul ideologic a făcut ca și Mănăstirea Măgarul să fie închisă și călugărițele alungate. iar anexele au rămas în grijă stareței și a unei secretare, nu însă pentru mult timp.
Obiectele de cult au fost ridicate în mod abuziv și trimise spre destinații necunoscute, patrimoniul național, muzee, altele la biserică din satul Zorleni, cele cu interes cultic la Episcopie, iar altele nu știe pe unde.
În condiții extrem de vitrege, lipsă mijloacelor de informație, a căilor de acces, lipsa luminii electrice, lipsa unei protecții din partea celor care guvernau, au adus mănăstirea Bujoreni în stare de pustiire și ruină. Biserica, deși părăsită peste 30 de ani, a înfruntat vitregiile vremurilor continuînd să existe, înconjurată de cîteva conifere seculare și cîteva morminte, va străjui singură poiană de foioase din pădurea Bujorenilor.
Acest locaș uitat de vreme și de timp, va rămîne mărturie în timpul celor 40 de ani de comunism, că religia și credința au existat pe aceste locuri. Îndeplinind în timp rol de magazie, depozit de materiale, adăpost de animale, ea nu va fi uitată de credincioșii, care sunt inimă acestui popor român, și din osîrdia și bunăvoință satenilor din împrejurimi și a altor temători de Dumnezeu, ea va fi ocrotită și păstrată pentru a nu fidistrusă în totalitate.
Tocmai de aceea, fără nici o aprobare, lucru care era imposibil în regimul comunist, între anii 1970 și 1980 va fi acoperită cu tablă de zinc, pentru că spărturile vremii din acoperiș deteriorau în mod groaznic interiorul bisericii și pictură din anii 1930, pictură care nu este atît de valoroasă că tehnică, dar este expresivă că trăire a celui care a executat-o, păstrându-se și astăzi o parte din pictura originală.
Odată cu instalarea regimului comunist, primul interes față de locașurile de cult, a fost ștergerea oricărei umbre de istorie, drept pentru care au fost demolate toate anexele mănăstirii, pentru a nu mai putea asigură posibilitatea viețuirii în preajmă ei. Ferestrele înzestrate cu gratii, ușile bine ferecate, au trecut sub negură istorie și tăcerea vremii existența mănăstirii Bujoreni, acest nume oficial fiind aprobat în 1935 pentru simplitatea uzuală a fostului nume de mănăstirea Măgaru. Lucru care nu prea l-a încântat nici pe fostul ctitor Ioanichie Konachi, rugând pe credincioși și pe epicopul vremii să o numească mănăstirea Samaria, însă acceptat foarte greu și uitat foarte repede, revenindu-se la originala denumire de mănăstirea Măgaru.
După revoluția din 1989, cînd regimul comunist a încetat opresiunea asupra Bisericii, prima grijă a Sfîntului Sinod al BOR a hotărît redeschiderea și înființarea mânăstirilor și schiturilor, care au fost închise sau distruse de regimul comunist. Cea mai elocvență hotărîre este cea din 1993 cînd mănăstirea a fost redeschisă cu stătut de monahi. Din ordinul Episcopiei Hușilor și din lipsă de personal monahal, va trece într-un nou statut de mânăstire de călugărițe.
Datorită vitregiilor, sărăciei, lipsei economice a zonei, călugărițele nefăcînd față cerințelor și greutăților, au cerut chiriarhului să trimită monahi pentru că ei pot înfrunta mai ușor sărăcia și greutățile acelui loc. Episcopul Ioachim Vasluianul a decis această hotărîre numind stareț pe protosinghelul Luchian care va păstori obștea de monahi pînă în anul 2002, timp în care se va ocupă cu destoinicie de anexele gospodărești și chilii, de construirea unui gard din piatră și electrificarea Sf. Locaș. Din încuviințarea Înalt Prea Sfințitului mitropolit Daniel, Prea Sfințitul episcop Ioachim al Hușilor a delegat pentru mănăstirea Bujoreni prin transfer 4 monahi de la mănăstirea Petru Vodă, monahii Iustinian, Euharist, Filoteu, Cleopa și rasoforul Xenofont. Cu aprobarea Prea Sfințitului Ioachim, monahul Euharist în vîrstă de 25 de ani, absolvent al Academiei Studii Economice București, a fost hirotonit întru ieromonah pe seama mănăstirii Bujoreni a Episcopiei Hușilor, și numit în funcția de stareț. În decursul acestor doi ani și jumătate, mănăstirea număra 20 de viețuitori.
Tot în acest timp s-au făcut eforturi de conservare a monumentului istoric, consolidindu-se zidurile dându-se o tencuială nouă în locul celei vechi și deteriorate de la intemperii și cutremure, s-a schimbat învelitoarea din tablă veche, s-a acoperit vechiul edificiu cu înveliș nou din tablă zincată, în stil moldovenesc și altele.
Tot în acest timp, din dania mai multor credincioși din orașul Bârlad, al căror nume Dumnezeu îl scrie în cartea Vieții Sale, s-a organizat simetria incintei mănăstirii cu alei străjuite de flori și trandafiri. S-a construit cu ajutorul meșterilor din Suceava o fintina în stil moldovenesc și una agiasmatar din lemn lucrat după modelul tradițiilor moldovenești din nordul Bucovinei, în 12 lațuri.
Pe drept cuvânt, mănăstirea va putea în viitor să fie pentru credincioșii din zona Moldovei de Jos și pentru ținutul Vasluiului, un loc de liniște și rugăciune, alături de mănăstirile Florești, Grajdeni, Moreni și „Nașterea Maicii Domnului”- Alexandru Vlahuță.
Primii ctitori spirituali sunt Prea Sfințitul Ioachim Vasluianul care a avut inițiativă, preacuviosul protosinghel Iustin Pîrvu de la Mănăstirea „Petru Vodă” pentru ajutorul material și spiritual alături de ceilalți ctitori care au contribuit material, BCR Bârlad și mai multe societăți comerciale. De asemeni, starețul ieromonah Euharist cu obștea, sunt cei care au depus toată rîvna și efortul de a menține atât slujbele bisericii, cât și muncile de consolidare și de refacere a Sf. Așezământ.
Pentru frumusețea geografică a acestui loc, în zi de sărbătoare sau sfîrșit de săptămină, ochiul celui care vizitează sau privește, poate să se incinte, de diferitele forme de relief și frumuseți naturale.
În cea mai mare parte a anului este secetă. Pînza freatica a acestor locuri este destul de sus pentru o zonă deluroasă, poiană avînd două fîntîni, cu apa potabilă la o adîncime între 30 și 40 de metri. Poiana are o suprafața de aproximativ 7 hectare, înconjurată cu păduri de foioase, traversată și plină de cărări și drumuri forestiere.